O nouă perspectivă asupra cinematicii aruncării ciocanului

7 minute citite
20 vizualizări

Aruncarea ciocanului este o abilitate motorie complexă. Studiile cinematice anterioare ale acestui eveniment s-au axat în principal pe parametrii ușor de măsurat. Acest studiu urmărește să ofere o nouă perspectivă asupra aruncării ciocanului prin utilizarea unor tehnologii mai bune de captare a mișcării și a unei vederi de sus.

Pentru a atinge o distanță mare de aruncare, aruncătorul trebuie să maximizeze viteza tangențială în momentul lansării. Acest lucru se realizează prin maximizarea forței de accelerație transferate de la șolduri și piciorul drept la ciocan.

Construcția ciocanului

Aruncarea ciocanului este un sport popular care necesită multă îndemânare și putere. Sportivii trebuie să folosească întreaga întindere a corpului lor pentru a roti și lansa ciocanul peste o zonă țintă ridicată. Această zonă constă într-un cerc de aruncare și o cușcă de protecție. Capul ciocanului poate fi fabricat din fier sau alamă și trebuie să aibă dimensiuni și greutate specifice. Mânerul ciocanului este construit din lemn sau din piele. Mânerul poate fi de tip buclă simplă sau dublă și trebuie să fie rigid. Acesta nu trebuie să aibă articulații pe ambele părți și trebuie să fie fixat pe sârmă astfel încât să nu poată fi întors. Ciocanul trebuie să fie atașat la sârmă astfel încât să poată fi măsurat din interiorul mânerului.

În timpul rotirii sistemului de aruncare a ciocanului, viteza liniară crește în fazele DS și scade în fazele SS. Acest lucru se datorează faptului că CoMt se deplasează într-o direcție perpendiculară pe linia de progresie, rezultând o traiectorie trohoidă (Dapena, 1984).

În ceea ce privește viteza de rotație a sistemului de aruncare a ciocanului, aceasta depinde de poziția și orientarea centrului de masă al segmentelor corpului aruncătorului, precum și de poziția și viteza acestuia în raport cu axa impletiturii ciocanului. În plus, viteza de rotație este, de asemenea, influențată de volumul fibrelor musculare cu contracție rapidă și de procentul acestor fibre la un sportiv de performanță în comparație cu cel al persoanelor sedentare sau al sportivilor amatori necompetitivi.

Sportivii efectuează un număr de rotații, de obicei 34 de rotații, pentru a genera impuls. Acest impuls le permite să crească viteza unghiulară a capului ciocanului și să îl lanseze pe o traiectorie circulară în sector. Această manevră poate fi riscantă și duce la numeroase leziuni, inclusiv leziuni la genunchi și la spate.

Capul ciocanului

Aruncarea ciocanului este un sport care necesită atât forță fizică, cât și psihică. Este singura probă din atletism în care capul ciocanului cântărește mai mult decât mânerul. Acesta poate atinge o distanță de peste 100 de metri atunci când este aruncat corect. Se crede că aruncarea ciocanului provine de la o unealtă de vânătoare sau de luptă numită praștie, care era folosită în preistorie. Praștia era ca o curea de pânză cu o piatră încastrată la un capăt. Aceasta era aruncată prin balansare deasupra capului și eliberare la viteză mare. Ciocanul a fost, de asemenea, reprezentat în opere de artă celebre, cum ar fi Statuia lui David a lui Michelangelo și inelele olimpice.

Există mai mulți factori care influențează aruncarea ciocanului, inclusiv înclinarea obiectului și poziția sa pe pământ. În plus, traiectoria ciocanului depinde de forțele Coriolis și centrifugale care acționează în diferite puncte de pe Pământ. Cu toate acestea, multe studii privind aruncarea ciocanului se concentrează doar pe o perspectivă bidimensională asupra planului sagital și ignoră alte axe. Acest lucru a condus la concluzii inexacte cu privire la distanța unei aruncări reușite.

Este important de remarcat faptul că postura aruncătorului de ciocan este un factor major în determinarea traiectoriei ciocanului. Dapena și Feltner (1989) au identificat două variante tehnice diferite: prima tehnică presupune menținerea unei poziții stabile în opoziție cu ciocanul în timpul virajelor. Această strategie permite o rază de rotație mai mare și o viteză unghiulară mai mică. A doua tehnică, cunoscută sub numele de metoda contracarării cu șoldurile, implică o mișcare înainte a picioarelor și a șoldurilor. Această strategie permite o rază de rotație mai mare și o viteză unghiulară mai mică (Bartonietz, 2008).

Capul ciocanului este confecționat din metal sau lemn. Acesta este atașat de un mâner cu un fir de oțel, care ajută la prinderea ciocanului atunci când este aruncat. De asemenea, este important să vă asigurați că ciocanul are un echilibru bun și este bine cântărit. Acest lucru va asigura o traiectorie mai bună.

Sârmă

Aruncarea ciocanului este un sport în care o minge metalică grea atașată de un fir la o prindere este aruncată la distanță. Se crede că acest sport datează din 2000 î.Hr., când războinicul celtic Culchulainn a ridicat un ax și o roată de car în timpul Jocurilor Tailteann din Tara, Irlanda. De atunci, a făcut parte din Jocurile Olimpice pentru bărbați și femei.

Capul ciocanului este fabricat din material solid, cum ar fi fierul, și trebuie să aibă o formă sferică și un anumit diametru. De asemenea, mânerul ciocanului trebuie să fie fabricat din materiale solide și nu trebuie să aibă articulații la ambele capete. Firul folosit la aruncarea ciocanului trebuie să fie de tip simplu și neîntrerupt, cu un diametru minim de 3 mm.

Toate mânerele și firele pentru aruncarea ciocanului sunt fabricate conform specificațiilor IAAF și NCAA. Acestea sunt disponibile în modele drepte din oțel, drepte din aluminiu și curbate. Aceste mânere de ciocan și fire pot fi utilizate pentru antrenament și competiție. Ele sunt proiectate pentru rezistență și durabilitate maximă și nu se vor întinde în aer.

red round ball on the floor
Photo by David Iannace on Unsplash

Prinderea ciocanului

Aruncarea ciocanului este un sport care necesită multă forță și echilibru. Se joacă pe un cerc de aruncare din beton și este parțial închis de o cușcă pentru a proteja spectatorii. Este un sport extrem de periculos pentru atleți și spectatori dacă nu este făcut corect. Pentru a evita astfel de accidente, este important ca aruncătorii de ciocan să practice o varietate de exerciții care să le îmbunătățească tehnica. Ritmul, sincronizarea și viteza sunt componente esențiale ale acestui sport. Acesta necesită, de asemenea, forță de bază pentru a menține corpul sub control și a face față cuplului ciocanului.

Sportivii trebuie să facă multe rotații pentru a crește viteza ciocanului. Numărul de rotații este o alegere personală, dar în general se folosesc 3 sau 4. Sportivul trebuie să se prindă puternic de sol cu ambele picioare înainte de a efectua virajele. Acest lucru îl va ajuta să-și mențină echilibrul pe parcursul întregii aruncări.

Mânerul ciocanului trebuie să fie confecționat din metal rezistent, cum ar fi fierul, și trebuie să aibă o formă sferică. Capul ciocanului trebuie să aibă un diametru de cel puțin 110 mm, iar distanța dintre cap și mâner trebuie să fie de cel puțin 117,5 cm (pentru bărbați). Firul care este atașat ciocanului trebuie să fie unul singur și neîntrerupt, cu un diametru minim de 3 mm.

Viteza de rotație a ciocanului este determinată de distanța dintre centrul de greutate și rază. În consecință, cu cât raza este mai mare, cu atât ciocanul se deplasează mai departe. În plus, cu cât viteza de rotație este mai mare, cu atât ciocanul va zbura mai repede. Acest lucru se datorează faptului că forța centripetă crește odată cu creșterea razei. Acesta este unul dintre motivele pentru care sportivii ar trebui să încerce să atingă o viteză mare de rotație în sesiunile lor de antrenament.

Cercul de aruncare

Aruncarea ciocanului este o probă de atletism în care participantul aruncă o minge metalică cu greutate pentru a măsura distanța. Proba este similară cu alte probe de atletism precum aruncarea greutății și aruncarea discului. Ciocanul are 7,26 kilograme (16 livre) pentru bărbați și 4 kilograme (8 livre 9 uncii) pentru femei, iar participanții concurează pentru a vedea cine îl poate arunca cel mai departe. Aruncarea ciocanului face parte dintr-o lungă tradiție a obiectelor aruncate la distanță, care datează de mii de ani. Cea mai veche aruncare cunoscută datează din anul 2000 î.Hr., când războinicul celtic Culchulainn a aruncat axul și roata unui car în timpul Jocurilor Tailteann din Irlanda. Aruncarea ciocanului a devenit parte a Jocurilor Olimpice moderne în 1900 pentru bărbați și în 2000 pentru femei.

Pentru a atinge distanța maximă de aruncare, ciocanul trebuie să fie accelerat la o viteză mare, ceea ce necesită o forță de rotație semnificativă. De asemenea, ciocanul trebuie să rămână în interiorul unui sector definit. Există două forțe principale care afectează accelerația ciocanului: forța mediului și forța aplicată de aruncător prin intermediul cablului.

Aruncătorul de ciocan trebuie să efectueze o serie de rotații într-o mișcare a piciorului de la călcâi la vârf pentru a genera impuls și a crește viteza unghiulară a ciocanului. Această acțiune poate fi periculoasă și poate provoca leziuni, în special la nivelul genunchilor. Sportivii pot dezvolta, de asemenea, leziuni ale umerilor din cauza unei rotații repetate a părții superioare a corpului.

Înclinarea traiectoriei, care este diferența dintre orizontală și linia dreaptă care trece prin HP și LP în fiecare întoarcere, este un parametru crucial în performanța aruncării ciocanului (Bondarchuck, 1987; Pozzo, 1992; Bartonietz, 2008). Acest lucru se datorează faptului că influențează diferitele caracteristici cinematice, dinamice și tehnice ale evenimentului de aruncare.

Povestea anterioară

Regulile de cricket

Povestea următoare

Ciclismul – o formă de mișcare distractivă, de intensitate redusă